Selectii Fan Mail


1993-01-30_Cristina Claudia Simion

Pentru mine este un semn.

Nu ştiu nimic, nici măcar cum să-mi afişez pe hârtie cele ce-mi stau ascunse în mine, dar am încredere în ceea ce simt și las să-mi curgă ideile după voia lor.

Am stat multă vreme și m-am gândit la acel tot de care depinde fiinţa umană și m-am gândit la ea acum, ca apoi să privesc sâmburele ciudat pe care stă impunătoare muzica "OCTAVE". De ce impunătoare? Înţelegând ideile "OCTAVE" reuşeşti să priveşti în interiorul tău, să te expui spre centrul necunoscut al fiinţei, acolo unde nimic nu moare, ci se reface continuu. Muzica "OCTAVE", însăşi, este un proroc care după mine a luat ţinută invizibilă afirmându-se prin secretul melodic.


De ce acum, când omul a pierdut simțul valorilor, a promovat impostura în planul cel mai adânc al sentimentelor, a apărut "OCTAVE"? cu siguranţă este un semn divin ! Un semn care deşi fără cuvinte parcă spune să avem speranță, să nu uităm că forţa binelui învinge întotdeauna pe cea a răului, să nu uităm că cel de sus ne ajută prin multe și secrete metode, atunci când nici nu ne așteptăm. Poate una din aceste metode este chiar "OCTAVE". Pământeanul aspiră acum către absolut iar spiritul superior simte nevoia concretului. Muzica "OCTAVE" este pentru cel ce o înţelege, pentru cel ce se încrede în firmamentul său, care este sufletul. Melodiile "OCTAVE" se ascultă în funcţie de acceptarea interiorului pentru că depindem de interior. Depindem, deoarece odată ce ne cunoaştem, odată ce ne descoperim sufletul, descoperim adevărata fericire. De-abia atunci vom fi în stare să separăm realul de fals, binele de rău, plăcerea de sacrificiu. Cred că ideea aceasta, pentru cine o înţelege, este dezvăluită în "Secretul Piramidelor", iar pentru cine nu, rămâne în continuare un mister.

Chiar dacă sfârșitul nu aparţine unui filosof, al unui scriitor sau mai ştiu eu al cui, aș încheia cu ceva dedicat special pentru "OCTAVE": M-a făcut să caut în mine, să-mi folosesc voința ca pe un element de tortură divină, să aleg în mare parte curatul și binele, să mă descopăr în adevărata ființă, să-mi cunosc adevărata valoare și nu cea pe care o mascam până atunci și multe altele, toate cu un caracter comun, toate cu un secret miraculos pentru muritori.

Căutați și veți găsi
Bateți și vi se va deschide
Cereți și vi se va da
Adevărat scrie cartea sfântă, adevărat pentru toți.



1993-12-02_Cristina Claudia Simion


Octave, Corabia se îndreaptă spre PORŢILE IUBIRII.
Pasagerii, încet încet, devin umbre fugare și se izbesc de stâncile mării, în zgomotul furtunii. Dar tot ce-i mai de preţ e-o invitaţie la viaţă. Căci restul e tăcere.
Existăm. Important nu mai e cum și de ce? Și tu ți-ai dat seama de asta "La Porţile Iubirii". Ne ascundem într-o cazemată de carton sau ne refugiem în singurătate pentru a ne găsi scopul vieţii. Doar viaţa? Viaţa este o celulă cu gratii elastice unde mişună elefanţi printre porţelanuri. Iar în această celulă ne este teamă de castrare. Încercăm să ne refugiem în noi,  să fugim de lume, să fim la fel de superficiali în viaţă dar să fim capabili  facem ceva. Să fim dirijori propriei noastre vieţi.

Să căutăm un alt tărâm, un altceva. Astfel pierdem sau câştigăm cearcănele făcute nu de mult la lumina unei lumânări sau cele primite pe gratis. Și așa  reuşim. Reuşim să devenim un hit, o lege, un idol sau marca unei sticle de vodcă. Și totuşi, suntem pe o corabie de vis care poate lua pe oricine la bord, căci se-ndreaptă spre Porţile iubirii. Dar când ajunge acolo se opreşte. Nu mai ştie încotro să meargă. Pentru că iubirea e o țara infidelă nouă, oamenilor. Acolo e prea multă dragoste care te ucide sau prea puțină care te îngrașă. Iar călătorii? Ei ce pot alege? Oricum, nu moderația.

Corabia asta, desparte lumea de malul tău, iar Porţile iubirii sunt granița pustie dintre destin și eu.

Vineri 1993-12-02 Chris Simion




1994-10-02_Cristina Claudia Simion

București, 20 Octombrie 1994

Decât să stau să vegetez sau să privesc acest gândac care umbla cu nerușinare pe peretele din camera mea, mai bine îti scriu ceva. Îți ascult muzica, chiar acum. A nu știu câta oară când întorc discul (Dulce Libertate) de pe o parte pe alta. Găsesc în el sensul existenței pe care am reuşit să îl exprim prin cuvinte. Ce-i drept umile ! De aceea ți-am scris acum, când sunetele muzicii tale îmi dezamorsează circuitele mentale și îmi oferă înțelesuri pe care le transform apoi în răstălmăciri verbale. Inițial nu ştiu dacă vor ajunge aceste hârtii în mâinile tale și sub privirile tale pentru că m-am gândit să ți le trimit dar asta nu prea are importanță.



Știi când simți că ai un suflet este cel mai greu. Atunci dai naștere la cele mai multe lacrimi. Frumos peisajul, nu? Mi-a fost inspirat tot de la discul tău. Este dureros. La fel ca o fraza scrisă pe mormântu lui Kant: "Cerul înstelat deasupra mea, legea morală în mine." Atunci când nu mai simți nimic exiști în pribegia tulburării sufletești. Ești un haotic și nu știi ce se întâmplă în lumea cauzelor. Trăiești ca un efect continuu al pierderii. Te degradezi și te usuci pas cu pas, puțin câte puțin. Cine mai știe când ai putea să revii? Numai tu (Răspuns pe care l-am găsit într-un gest de-al lui Florian Pittiș când în timp ce cânta celebrele versuri "Lume lume soro lume ... important e cât și cum gândesc" și-a rupt un fir de păr din cap și, mascat i-a arătat lungimea.

Dar nu mai poți nici să răsufli. Nici să privești în jurul tau. Înoți într-o caznă sufletească. Trăiești din rămășițele putrezite ale inimii. Vechiul luptător a găsit acum sensul libertății. Nu mai putea să râdă de ceea ce era curat odinioară și se strâmbă de durerea sălășuită în ori ce lucru. Săturat de lumină a căzut în întuneric unde râvnește după ceea ce credea că a deslușit. Nici acum nu renunță. Încearcă să doboare ori ce înțeles, să dezmembreze ceea ce nu există decât închegat. Uită că nu are de înfruntat neantul ci infinitul. Cam asta am înțeles din discul tău. Poate ți se pare o tâmpenie, poate asta și este în fond, dar mi-am dat seama cum ești când ești liber. Reduc întregul univers la un singur atom.

Vreau de multe ori să nu fiu ceea ce sunt. Un om care caută în tot ce îi este cunoscut necunoscutul. Dar nu ştiu dacă acum aș mai putea fi acea fiinţă indiferentă și necuprinsă în cercul celor mai crunte vibraţii sufletești. Aș vrea să nu mai ştiu nimic, să uit totul și să rămân un copil. Care încearcă să afle, e curios, dar mintea lui prea fragedă nu are capacitatea unor descifrări concluzionate; Octav, un singur lucru îți mai spun pentru că asta îmi mai stă pe suflet. Fără să stabilești limite între spiritual și material poti spiritualiza umanul și umaniza spiritul. Dar din tot ce pare a fi formă numai
natura poate să ne lămurească. Nimic din ceea ce este finit nu
poate să dăruiască fericirea. Iar libertatea este într-adevăr
fericire!


P.S. Aș vrea să citească aceste rânduri și domnul Florian Pittiș. Poate este sau nu de acord cu părerea mea. Personal îmi este ruşine să îl abordez (este o enciclopedie ambulantă) și de aceea te rog pe tine care din punct de vedere cultural îi calci pe urme, să-i arăți și umila mea scrisoare. Undeva, cândva aș vrea să-i aud și dânsului părerea. Este omul de la care am învățat foarte multe lucruri (deşi nu am discutat niciodată).

"Dogmatica Fericirii / orele 21:30 / Joi
Într-o zi vei afla poate cine sunt. Dar până atunci va mai trece mult timp
25 Octombrie 1994
Vezi totuşi m-am gândit să-ți trimit această aberaţie. Asta-i
tot! O foaie dintr-un jurnal.


1992-12-17_Craiova

17 decembrie 1992
ROMÂNIA
...,

În cazul în care eşti înconjurat de prieteni pentru a citi scrisoarea unei admiratoare, sau dacă vrei s-o citeşti în fața fanilor tăi, ar trebui să termini lectura aici.
Îţi spun asta pentru că scrisoarea este destinată ție. Nu chitaristului, nu vedetei, ci pur și simplu omului Octavian Teodorescu. Așa că închide-te în camera ta, micșoarează lumina, scoate telefonul din priză și citește mai departe.

Scriu aceste rânduri în speranța că nu m-am înșelat în ceea ce te privește. Părerea mea este că eşti un om de o sensibilitate deosebită. Și sunt atât de convinsă că am dreptate, încât îți voi încredința sufletul meu prin aceste cuvinte.

Nu mă prea pricep la vorbe și nici nu vreau să-ți trimit o scrisoare împopoţonată cu versurile unor autori celebri. Vreau să-ți transmit exact ce simt eu, prin cuvintele mele. Nu ştiu în ce măsură voi reuşi acest lucru.


Poate te-a mirat faptul că nu ai găsit nici o adresă pe plic, în locul expeditorului, iar dacă, împins de curiozitate, te-ai uitat mai întâi la sfârșitul scrisorii, n-ai găsit nici o semnătură căutată. Nu-ți pot spune cine sunt. Ai râde de mine dacă ai şti cine ți-a trimis aceste rânduri. Mi-e ruşine de mine, de trecutul meu, de aspectul meu exterior, de ceea ce văd oamenii la mine. Am o mulţime de complexe și sunt un om complexat și mult prea timid, de fapt.

Aşadar ...

În primul rând îți mulțumesc pentru tot. Habar n-ai cât de mult m-ai putut ajuta. Da, Domnule Doctor-de-Inimi, muzica ta m-a făcut să mă simt altfel.

Am înțeles că există mai multe lucruri, unele mai urâte, altele mai frumoase, că lumea este foarte mare, că timpul este foarte adânc, că există multe lucruri mai importante decât bulele de aer din sticla mea de Coca-Cola.


De ce întotdeauna minimalizăm totul, reducând lumea la noi înșine, la problemele noastre?

Privindu-mă în oglinda trecutului îmi dau seama că tot ce am trăit frumos a fost extraordinar de frumos, tot ce a fost urât a fost îngrozitor. Totul ar fi perfect dacă frumosul și urâtul ar fi echilibrat balanța. Dar mi s-au întâmplat mult mai multe lucruri urâte, ceea ce m-a făcut să uit aproape definitiv frumosul. Văd mult mai clar noroiul, mizeria, urâtul. De ce nu i se dă omului ceea ce vrea atunci când vrea? De ce nu mor oamenii când sunt în culmea fericirii? De ce întotdeauna ți se ia cu o mână ce ți se dă cu cealaltă? Cum e posibil ca mâna care te mângaie să te pălmuiască mai târziu?

Tu stii să răspunzi la toate întrebările astea?
De ce gândesc oamenii atât de mult la aspectul lor exterior, la ambalaje, la mâncare, la corpul lor fizic? Au ajuns să considere dragostea un act pur fizic. Eu cred că dragostea nu trebuie să fie nici ceva strict orizontal, strict biologic. Sentimentul acesta trebuie să aibă aceeași intensitate, indiferent cât de mare ar fi distanța dintre cele doua corpuri. Sufletele rămân unul lângă altul (așa ar trebui). Nu sunt frivolă și nici nu vreau să fac pe grozava, așa cum crede lumea, dar dacă n-ar fi așa, atunci de ce ne-ar mai fi făcut Dumnezeu oameni? De ce nu suntem animale? Am fost creați superiori animalelor nu doar prin faptul că nu ne târâm, ci am fost înzestrați cu creier, cu un număr de circumvoluțiuni. Este drept că acestea variază de la individ la individ, dar în nici un caz nu avem dreptul să ne negăm condiția.


Ciobanul din "Miorița" este preocupat mai puțin de felul în care va fi ucis, gândindu-se unde se va duce sufletul său după ce va muri. Cât de veche o fi această baladă? Cine ne-a lăsat-o? I s-au făcut mulţime de analize literare și stilistice, una mai sofisticată ca alta, dar nimeni n-a observat că ea vorbește de fapt de sufletul de dincolo de moarte.

Lumea a fost bună atunci când a fost creată, dar oamenii au făcut-o așa cum este acum. În spatele strălucitorului modernism se ascunde de fapt răutatea, minciuna, setea de avere, frigul, foamea, bolile etc. Și din nou întrebări: de ce există granițe? Tu crezi că au vreun rost? Eu le găsesc inutile. Granițele dintre oameni, dintre țări, dintre suflete, nu fac decât să-i țină departe unii de ceilalți. Aș vrea atât de mult să nu mai existe. Biata noastră lume este într-o situație îngrozitoare. Pe mine mă doare acest lucru, dar nu văd ce aș putea face. Cum ar putea ieși oamenii din prostia în care se afundă pe zi ce trece.

Am citit de curând o carte - "Cuvinte tainice" care m-a impresionat în mod deosebit. Am să-ți scriu câte ceva din ea.
"Iubeste-mă să te pot și eu iubi. Dacă nu Mă iubesti, dragostea Mea nu poate în nici un fel ajunge la tine."
"Dacă mă iubesti, întoarce-ți privirea de la tine; și dacă cauți bunul Meu plac, nu te mai uita la al tău, pentru ca să poti muri în Mine și Eu să traiesc pururea în tine."
"Iubirea Mea e fortăreața Mea, cel care intră în ea e la adăpost și în siguranță, și cel care se abate de la ea sigur se va rătăci și va pieri"
"Iubirea Mea e în tine, asta s-o stii, ca să Mă poti găsi aproape de tine."
"Nobil te-am creat, tu însă te-ai înjosit singur."
Nu știți de ce v-am făcut pe toți din aceeași țărână? Ca nimeni să nu creadă mai presus de altul. Cugetați tot timpul în inimile voastre cum ați fost creați. De vreme ce Noi v-am creat pe toți din aceeași substanță, se cade să fiți ca un singur suflet, să umblați cu aceleași picioare, să mâncați cu aceeași gură, să trăiți în aceeași țară!"

"Treci peste treptele de jos ale îndoielii și ridică-te la culmile preaînalte ale convingerii!"

Ti-aș putea scrie pagini întregi cu gândurile mele secrete, dar nu pot risca să te plictisesc.
Acea muzică "prin care toate cele ce prin sine nu sunt se străduiesc să fie" m-a făcut să-ți scriu. Voi nota totul într-un caiet pe care-l voi da odată cuiva să-l citească. De fapt sunt multe lucruri care nu se pot scrie, dar dacă vrei, le poți citi printre rânduri.

Muzica ta m-a ajutat să te cunosc. E ca tine. Și e normal să fie așa, doar izvorăște din sufletul tău. Cu riscul de a mă repeta, îți spun că atunci când am ascultat "Secretul Piramidelor" m-am simțit alta. Cuvintele sunt prea sărace pentru a exprima ce am simțit atunci, singură. Am senzația că te cunosc dintotdeauna, că știi totul despre mine. Mărturisesc că acest fapt mă bucură numai într-o anumită măsură.

Dar mă întreb: Ce te-a făcut să scrii o asemenea muzică? De ce ai dăruit lumii atâta bucurie, atâta lumină? Ce s-a întamplat cu tine? Simt că ceva din sufletul tău care a stat mult timp ascuns n-a mai putut rămâne încătușat acolo și a izvorât spre mine, spre cine vrea să-l asculte, să-l înțeleagă. Muzica ta este ca apa "după care suntem însetați, dar din care dacă am băut nicicând nu mai simțim setea". Am trăit "Secretul Piramidelor" ca pe o Judecată de Apoi.

Cine știe de fapt secretul piramidelor? Tu îl știi? Ce se întâmplă când "totul își schimba culoarea", când "între cer și pământ apar contrastele cele mai izbitoare"?

Cine eşti tu de fapt? Și de unde vii?
De ce ai venit atât de târziu?

1993-02-13_Lorelei

E noapte; soarele a apus de mult și la poarta castelului de piatră unde locuiesc amintirile vieții mele bat încet ca nu cumva să se trezească spiritele. Pas cu pas timpul a desenat pe pereții castelului meu acele nemaipomenite imagini ale copilăriei...

Cineva a spus demult că dragostea îi face pe oameni egali. Oare? Mă întreb dacă omul, animal ispitit de libertate, este conștient de acest fapt. Va putea el să aleagă fericirea știind că ea implică și chin și infinit?

E noapte... E ceasul care poruncește gândurilor să tacă în tăcerea care le ascultă. E o noapte albastră, o nebună și frumoasă noapte albastră...

Rămas Bun Mă numesc numai Lorelei



1993-02-14_Lorelei


Se crapă de ziuă ...


Din clipa în care am întins mâna și am simțit că mângâi doar ninsori și vânt am început să clădesc un templu... de iluzii. Prima cărămidă a fost iluzia existenței mele. A doua cărămidă a fost iluzia dragostei mele și așa mai departe, îmi clădesc palatul de iluzii, universul meu de fiecare zi. Acum stau în camera de oaspeți. E pavată cu iluzia multor prietenii și visuri. 


Dincolo de fereastra camerei mele e REALITATEA. Și mi-e atât de frică să aerisesc camera de teamă invadării realului... Mi-e atât de frică, Octav...


Rămas Bun Mă numesc numai Lorelei



1993-02-15A_Lorelei

Se spune că există pe lume doar două lacrimi gemene. De când eram mică le-am căutat și am încercat să înțeleg de unde vin. Har divin? Și totuşi de ce când plâng în fiecare seară lacrimile mele mor? De ce toate sunt înghițite? Fluturii întunericului se lovesc de geamurile sufletului meu, dar încerc să-i alung cu lumina din mine. Cât voi rezista? Atât cât va mai fi o rază de soare într-un deșert cu... PIRAMIDE.

 Rămas Bun Mă numesc numai Lorelei

1993-02-15B_Lorelei

M-am uitat în jurul meu: redescoperind fiecare obiect și prin el pe mine însămi. M-am izbit de ochii albaștri ai păpușii mele. O iubesc  foarte mult pentru că e unul din extrem de puținele mijloace de comunicare între mine și lume... Bianca... Păpușa mea cu ochi albaștri și păr creț. Demult spunea "mama" dar și ea și-a pierdut glasul copilăriei... Și m-a învățat și pe mine să tac și să închid ochii. Ai ținut vreodată o papușă în brațe? O papușă mută cu ochii închiși? Dacă da, înseamnă că odată, demult, mi-ai ținut sufletul în palme. Și-ți multumesc, Octav...

Rămas Bun Mă numesc numai Lorelei
 

1993-02-17_Lorelei

E noapte... O noapte opacă... în jur cioburi de stele, vise sparte... cerul e gol... lacul, adânc de atâta noapte... luna și ea, bolnavă, geme... se vaită... e noapte... un copac profilează la orizont o figură ciudată... E un arbore care de mult a fost om... e noapte... e întuneric... numai pe jos, pe pământ, se mai zăresc câteva stele ciobite... Au fost cândva vise...

Rămas Bun  numesc numai Lorelei


1993-02-19A_Lorelei

Speram să te înâlnesc în fața porților. Dar ai intrat fără să te uiți în jur... Și lacătele minunilor vor rămâne veșnic închise... Eu însă te aștept în același loc cu iluzia că sunt LA PORȚILE IUBIRII.


Rămas Bun Mă numesc numai Lorelei




1993-02-19B_Lorelei

Știi să speri? Te-ai uitat vreodată la ceva în jur și ai sperat? Ești om! Eu nu mai sper... Nu mai spun nici "poate că", nici "totuși". Speranțele au murit în pieptul lui Prometeu... Dar în pieptul vulturului?

Speranța e o întrebare moartă din care, în final, nu rămâne decât semnul întrebării aruncat cu indiferență și  generozitate în toți cei care mai pot încă să spere murind. Sau să moară sperând... Odată o speranță a  vrut să mă ucidă... Era speranța dragostei mele... De ce se spune că viața e o speranță? De ce se minte lumea? De ce, Octav?


Rămas Bun Mă numesc numai Lorelei


1993-02-19C_Lorelei

E târziu, e vânt... norii-mi întunecă ochii... vrea din nou să plouă... ceasul s-a oprit... timpul a murit... e târziu... scriu și penița plânge pe hârtie... poate că alții au scris același lucru... demult... poate... s-a scris... ce vremuri... ce sens... e târziu... e noapte... oamenii se culcă și se iubesc... dar pentru mine oricând e târziu... e noapte... gândul fuge aiurea... dar încerc să-l fac să înțeleagă că pentru mine e târziu... e noapte... nori-mi întunecă din nou ochii... a început să plouă... în mine... E totuşi noapte și e târziu...

Rămas Bun Mă numesc numai Lorelei


1993-02-23_Lorelei

E o noapte pe o planetă absurdă numită Pământ... O noapte la fel de necunoscută ca miile de nopți pe care le-am trăit... la fel de misterioasă... Poate de aceea noaptea mă fascinează... Nu crezi că e interesant cum acest necunoscut ne atrage ca un magnet? ... Statui mutilate de timp, misterul ușilor încuiate, taina începutului lumii noastre, chiar rostul ei, cuvintele încrucișate, mierlele fantastice, statuile de pe Insula Paștelui, SECRETUL PIRAMIDELOR... Există pe această planetă un demon numit curiozitate... De ce mă atrage mai mult un tablou decât bătrâna cerșetoare din colțul străzii?


Rămas Bun Mă numesc numai Lorelei
  


1993-02-24_Lorelei

Rămas bun. Mă numesc numai Lorelei...

Ești atât de aproape și totuşi nu te pot atinge ... Atât de departe încât mi-ar trebui ani să traversez marea de lacrimi neperechi ca să ajung până la tine... Ceasul meu a stat... Dacă nu-l mai întorc voi putea opri timpul? Nu... Nu se poate... Deja am îmbătrânit... Secundele mă apasă mai tare ca zecile de ani... Sunt atât de obosită... Nici să plâng nu mai pot... Nu mai pot să mor pentru a renaște... Mă sufoc... Secundele mă apasă... Și te simt atât de aproape... dar străin...

Sunt atat de confuză... Pendulez într-o patimă care mă doboară și o aspirație care mă înalță. Mă cufund în abisuri tinzând spre culmi... Mă uit la penibilul spectacol din jurul meu și mă întreb ce vreau... Nici nu ştiu...

Știi, odată un copil m-a întrebat ce e viața arătându-mi o floare... Decât el nu știam nici eu mai multe... Dar i-am explicat că floarea e vie, că porumbelul e viu, că vie e chiar conștiința noastră... I-am ținut o lecție de teorie a vieții. Dar copilul a început să plângă: floarea din mâna lui murise. De atunci nu mai dau nici un fel de lecții ... Pentru că nici eu nu ştiu mai multe. Iar floarea a murit în timpul lecției de viață.

Ce sens au teoriile? Ce sens are viața? De ce încearcă lumea să dea un sens existenței noastre? Dacă viața este numai un accident, atunci ce e Omul? Mă uit la mâinile mele ce atârnă neputincioase în jos, mă uit la picioarele mele că se clatină la fiecare cutremur, iar capul meu încărcat de atâtea demonstrații geometrice și-a pierdut echilibrul... Și totuşi cu mâini ca ale mele Isus și-a făcut cruce, cu picioare ca ale mele a umblat peste ape, iar ghimpii curbi care i-au încununat fruntea erau colțuri ale sufletului meu... Isus, era, totuși, ca noi... Am încercat să mă duc până la el... între stele... Dar am rămas surprinsă cum acolo sus îngerii trântesc așa de tare ușile... Și m-am reântors printre iluziile mele pământene... Între timp mai trecuse o zi și o noapte... Eram din nou singură. Mai singură decât certitudinea însăşi... Stăteam întinsă pe pat cu ochii pironiți în tavan... Mi-aș fi dorit să fiu o stea... Să luminez clipa, ora, ziua disperării mele... Dar nu mai puteam...


Mi-am pus căștile la urechi... o casetă cu Beatles... Banda s-a rupt... Afară a început să plouă... De fapt erau lacrimile lui Dumnezeu ... John Lennon murise... Și-atunci: CE E VIAȚA ? Atlandtida a trăit ca să moară? A murit? Trăiește? Totul era absurd. Mă durea amintirea gândului că John Lennon murise...

Moment în care, orbecăind prin noapte, căutam, gemând, leacuri cu care să-mi pansez rănile nevăzute ale sufletului... Dar degeaba ... A început să curgă sânge...

Am crezut că fac bine, dar am rănit suflete... N-ai știut cine sunt... Acum știi... Nu ți-am spus eu că adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute? Mă întreb ce valoare are adevărul dacă el aduce suferință și moarte? Nu ştiu... Sunt atât de confuză... E atâta întuneric... Atâta ploaie... Acum mă uit pe geam... În lac s-a mai înecat o stea... Oricum, era ciobită... Bine măcar că nu s-a mai chinuit...

Rămas bun... Vor reveni zilele de primăvară sufletească? Rămas bun... Sufletul cobora treptele melancoliei Rămas bun... Aveau să înflorească teii... RĂMAS BUN M-AM NUMIT NUMAI Lorelei. Legenda spune că am ucis



1992-10-12_Idena

12 octombrie 1992
Muzica, suflu-al statuilor poate,
tăcere-a imaginii
Tu grai, unde graiuri sfârșesc,
tu timp în verticală
pe direcția pierdutelor inimi.
Simțiri pentru cine? O, tu metamorfoză
- a simțirii în ce? - în peisaj ce se-aude
Muzica tu, străino
Spațiu al inimii crescut deasupră-ne
Străfund al nostru, ce depășindu-ne,
ne părăsește - sacră plecare:
când adâncul ne-nconjoară,
ca o zare mult încercată,
ca cealalta parte a văzduhului,
pură,
uriaşă,
ce nu mai poate fi locuită.
 
Rilke știe să spună. Pe mine m-au uitat cuvintele de când ascult "OCTAVE". poate că ele nu mai au nici un rost.

IDENA o fericită că trăiește în același timp cu "OCTAVE" și își poate lumina viața ascultând
"Secretul Piramidelor"


1993-12-01A_Amrida 

Te scufunzi într-o baie de sunete. La început îți uzi picioarele, dar ce folos? Înțelegi că trebuie să intri tot pentru a simți ceva. Și ușor, ușor, îți intră întâi picioarele, apoi mijlocul, mâinile, gâtul, bărbia. Și încă nu simți nimic. Îți iei avânt și curaj și îți scufunzi tot capul. Și abia atunci se întamplă minunea. Nu trebuie să deschizi ochii ca să vezi, nu trebuie să îți întinzi mâinile ca să simți. Toată vraja intră în tine prin sunete. Și te simți deodată fericit, și te simți plin de energie. Și totul curge lin și ușor. Sunetele pătrund în tine și te curăța pe dinăuntru, precum curăță detergentul rufele. Sunetele intră în tine și te învârtesc, te răsucesc, te amețesc, te dau peste cap.

Și simți că timpul nu mai are nici o valoare, că nu îți pasă că părinții sunt demenți iar iubita te-a părăsit, că nu-ți pasă acum unde eşti și dacă ai ce mânca. Simți că eşti fericit, simți că eşti cel mai norocos spirit din Univers, simți că totul va fi bine. Ți s-a dus tot răul, nu mai eşti cinic și pesimist, pentru că acum ce se întamplă afară nu te mai interesează. Nu îți mai pasă de prețurile care urcă, de răutatea și prostia oamenilor, de cine conduce țara, nu te mai interesează că e frig și caloriferele sunt înghețate, că pantofii te strâng și că te doare capul de prea multă oboseală. Ești fericit și știi asta. Simți că nu ai mai ieși niciodată din această baie de muzică, că înveți totul ascultând aceste sunete divine. Dar brusc totul se sfârșește. Te trezești și îți dai seama că ți s-a stricat pick-up-ul.


1993-12-01B_Amrida

Amestec de culori
Culori pastelate
Vin peste tine 
Te invadează
Te învârt
Roșu
Albastru
Verde
Galben
Roz
Alb
Violet
Gri
Și Iarăși
Se amestecă între ele
Strălucesc
Stai cu ochii larg deschiși
Și ele vin
Vin peste tine
Îți vine să plângi
Iar după aceea râzi
Căci ele se amestecă
Culori, culori
Culori
Te împresoară din toate părțile
Și te simți copleșit
Ești fericit
Visul s-a terminat
Ai ascultat OCTAVE
Amrida
"Parfum, culoare, sunet se îngână și-ți răspund" Charles Baudelaire
 



1993-12-09_Amrida

Odată, de mult, s-a hotărât ca animalele înzestrate cu râs și cu "rațiune" să fie "superioare". Pe atunci nu se știa câtă suferință aduce superioritatea acestora, care ne deosebește teoretic, de restul viețuitoarelor. Și li s-a cerut acestor "superiori" să-și depășească condiția, să lupte pentru adevăr și dreptate și să se ridice deasupra răului și durerii. Dar li s-a cerut prea mult, pentru că, din greșeală, ca o compensație, ei au fost înzestrați cu sentimente, acele sentimente dăruite pentru a se iubi și pentru a se ajuta unul pe altul, și în plus ei fuseseră creați să nu semene unul cu altul și astfel unuia i s-a dat mai mult decât altuia, creândui-se acele deosebiri intolerabile. Și pentru că întotdeauna răul a dominat natura, au început să lupte unul împotriva celulilalt, au învățat să urască și și-au pierdut toată încrederea, pe care ar fi trebuit să o aibă unii în alții.
Și astfel primele ființe care au simțit ce înseamnă singurătatea, erau animalele "superioare" și pentru a se putea face distincție au fost numite - oameni.


Ei au știut de la început că singurătatea nu pleacă niciodată.

Ea este atat de ticăloasă, încât îți dă impresia că nici măcar nu există. Și astfel ea stă tăcută și ascultă durerea. Poate, doar ea aude cum sufletul tău chinuit încearcă să se elibereze de tăcerea așternută de lunga vreme a unor ani ce parcă nici n-au trecut.

Ea vine atunci când nici măcar nu credeam că există; se instalează confortabil pentru tot restul vieții și așteaptă momentul să-și facă simțită prezența. Omul o simte, la fel cum începe să perceapă întâia durere a sufletului, și încearcă, o viața întreagă, să lupte împotriva ei.
Oamenii se agață de tot ce cred că o poate alunga, numai de oameni, nu! O viața întreagă fugim unii de altii, știindu-ne permanent străini. Ne agățăm de idei, de sentimente, în care, poate, nu credeam cu adevărat niciodată; cei puternici se agață de ei însuși, iar cei mai mulți de religie. Cred în Dumnezeu pentru ca El să fie alături de ei.


Și astfel cei slabi înnebunesc, iar cei puternici se amăgesc continuu. "Învinşi și învingători!" Dar și unii și altii ştiu că singurătatea ne doare, uneori până la disperare, dar noi suntem "superiori" așa că ne păcălim continuând să trăim.

Singură Veșnicia îi este superioară. În fața veșniciei singurătatea devine mică și neânsemnată. Dar oare câți dintre noi ştiu că sufletul nostru este singur?

Tu, Octav, știi asta, deși tu nu eşti singur! Tu o ai pe Ea, o creezi și îi dai viață ... Nu poți fi singur atunci când creezi veșnicie. Invaț-o să nu te înșele niciodată, să-ți aparțină așa cum îi aparții și tu Ei, să se ofere celorlalți dar să rămâna mereu a ta. Muzica ta a cucerit veșnicia cu mult înaintea sufletului tau. Ea sfidează permanent singurătatea; aparține sufletului tau, ea este întreg universul sincerității tale, este melodia unui întreg ideal.


Dar tu ? unde eşti ? Tu, omul singur, "superior". Sunt mică și ştiu că nu are sens să te caut, deşi mi-ar plăcea ca într-o zi să te găsesc ca din întâmplare.

Îți multumesc! Aș fi vrut să-ți spun mai multe, dar tu n-ai fi avut timp să mă asculţi. Am crezut ceea ce ți-am scris, deşi, pare literatură ieftină. De fapt probabil că asta și este, pentru că dacă n-ar fi, acum n-aș mai fi singură. Am uitat să îți spun. Eu, fac parte dintre cei care se amăgesc și se păcălesc continuând să trăiască.

Acum vreo patru ani m-am îndrăgostit pentru prima dată. Am scris atunci prima poezie din viața mea. Prima parte am scris-o atunci când el mi-a zâmbit. A doua parte atunci când mi-a făcut cu ochiul. Ultimele versuri le-am scris când l-am văzut mână în mână cu o altă fată (colega mea de bancă). Momentul acela a trecut și mi-am putut da totuşi seama că există dragoste și că nu trebuie să mă îndoiesc de asta. Fiecare om are nevoie de dragoste și fiecare parte de ea măcar odată, pentru un scurt timp. Fiecare om are partea lui de fericire undeva, în Veșnicie. Acum mă uit înapoi și îmi vine să zâmbesc. Atunci aveam un examen în față - cel de intrare la liceu. Acum am alt examen, mai greu: bacalaureatul.


Dar totuşi cu tot învățatul Românei, Matematicii, Geografiei, Biologiei, o picătură din mine a rămas liberă de toate acestea. Exact ca atunci. Atunci eram îndrăgostită și am scris poezii. Iubeam un băiat și eram tristă. Acum sunt iubită, și iubesc, ba mai mult, am muzică și mai ales OCTAVE. Aceasta este minunat. Dar atunci când totuşi mai sunt tristă, când sunt obosită și nu am posibilitatea materială să ascult muzică pentru a redeveni mai optimistă, îmi recitesc vechile poezii, scrise atunci când aveam 13 ani. Amintirile mă trezesc la realitatea cotidiană imediat. Amintindu-mi cum eram atunci și comparând cu felul în care sunt și mă simt acum, simt că totuşi nu este foarte mare diferență. Acum sunt fericită. Dar oare să suferi din dragoste nu este o fericire tot atât de mare ca atunci când dragostea îți este împartășită?
Aceasta este prima mea poezie:
"Cotidian

Mă-nchid în mine
Și ascult cum picură
Amintirea în suflet...
Aș da fericirea de mâine

Pe una de-o clipă
acum ...
Plec capul și mă-nconvoi
Sub o grea așteptare
Nu se aude nimic
Gândul nu moare
Și tac și privesc
Golul alb dintre noi
Și tac și iubesc
Misterioasele ploi
Și cade amintirea în suflet
Ca picătura cea chinezească
Și mă-nconvoi


Și plec capul prin infinit
Conving privirea să te găsească
Aș da tot ce am
Pentru fericirea de-o clipă
... Acum
... Și tac și privesc
Și respir și iubesc."

M-am obişnuit atât de mult cu poezia asta, încât nici nu-mi mai dau seama dacă este puerilă sau nu. Mie îmi place pentru că îmi amintește multe lucruri. Nu am mai arătat-o nimănui până acum.

Amrida



1993-12-13_Amrida


Azi era să înverzesc!

De dimineață mi-au picat pe crengi atâția stropi de senin că am crezut că a venit primăvara!... Aș vrea atât de mult ca lunga mea iarnă să se termine... Vreau să renasc! Vreau să fiu așa cum eram odată!... Și cine știe dacă nu cumva primăvara mea e aproape... atât de aproape...

O Salcie

13-14.XII.1933


1993-12-17_Amrida

Am vrut să zbor spre plus infinit dar voi mi-ați frânt aripile! Am vrut să vă dau o scânteie din dragostea mea dar m-ați alungat cu pietre! Acum zac pe o margine de țărm. Dar nu-i nimic: mă voi ridica din nou!

Un pescăruș

17-18 XII 1993

1993-12-21_Amrida

Îmi sfârtec trupul în trei raze de foc și urc până sus, în cerul cerului, la Zamolxe, ca să-i dau binețe. Mă scald, suflet fericit, în azur și apoi cad, ploaie binecuvântată peste câmpie...

Aqua
21-22 XII 1993







1993-12-26A_Amrida

Am obosit. Bietul meu suflet a obosit. Și trupul a obosit. Mâinile, picioarele, corpul. Nu le mai pot face nimic. Sufletul meu plânge în această lume îngrozitoare.
Și corpul meu s-a răzvrătit. Și el, până că și el, biet instrument, s-a săturat.
Plec, Octav și tu eşti singura mea amintire frumoasă datorită muzicii tale, tu eşti singurul meu adevărat prieten.
Când mă gandesc la tine, sufletul meu zâmbește printre lacrimi.
Poate îți datorez câteva explicații înainte de a pleca. Poate îți voi mai scrie atunci când se va apropia plecarea mea. Dar nu cred.
Privesc această plecare ca singurul punct luminos din viitorul meu. Va fi ieșirea mea din impas. Dar până atunci nu ştiu dacă voi suporta compătimirea celor din jur, căci niciodată nu mi-a plăcut să-mi plângă cineva de milă. Falsitate, mult prea mult falsitate. Îmi pare bine că plec. Nici nu știi cât de bine. Trupul mi-a răzbunat sufletul. Rămas bun.

Amrida


1993-12-26B_Amrida

... Și-am căzut ploaie albastră peste oraș... Am trecut și pe la tine dar am găsit toate porțile închise. De ce n-ai vrut să mă primești?


Rain(bow)
25-26 XII 1993



1994-01-01_Amrida

Omul trebuie să viseze. Trebuie să creeze. Omul trebuie să învețe să zboare. Prea mult a stat în ultima vreme cu aripile frânte. Frânte nu dintr-un accident, ci pentru că aceasta este starea de decădere în care a ajuns omenirea în urma unui proces îndelungat.

Omului trebuie să-i recrească aripile. Să zboare, să zburde fericit. Să descopere secretele vieții și să se bucure de ele. Să fie veșnic tânăr și ferice, și să învețe să rămână așa. Să creadă (parcă a mai spus-o cineva înainte...?) cu îndârjire în Veșnicie și în Dragoste. Fără ele cândva omului i s-au frânt aripile. Rana poate fi vindecată cu condiția de a crede în aceste două lucruri esențiale.

Universul este bazat în întregime pe Veșnicie și Dragoste. Dacă acestea dispar din mintea Omului, dispare Totul. Omul trebuie să învețe să se nască, să trăiască, să moară cu zâmbetul pe buze având încredere în Dumnezeu și în Veșnicie. Să iubească fără rezerve știind că totuşi există Dragostea. Să nu-și piardă Speranța.

Iată ce trebuie să facă Omul, această creație specială, ale căror atu-uri sunt doar: Veșnicia, Dragostea, Speranța.

Cum. Aceasta este o întrebare foarte grea la prima vedere... Dar este de ajuns să asculţi odată muzică adevărată, să asculți OCTAVE. Cine este OCTAV? Unul dintre puținii oameni care cunosc și apreciază reala valoare a vieții. Un copil-filozof care vrea să-și expună visele pentru a face lumea mai bună!

Cum ? Singura soluție - exprimarea prin muzică... Prin muzică! Adică prin... OCTAVE

Amrida

P.S Îți voi scrie săptămânal


1994-01-02_Amrida

Poate te-ai întrebat ades cine sunt eu și ce vreau. Ei bine, eu sunt un om viu.
Nimic mai omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
Mă bucur totdeauna că sunt

Mă cutremură diferența dintre mine

Și firul ierbii,
Dintre mine și lei,
Dintre mine și insulele de lumină
Ale stelelor.
Dintre mine și numere,
Bunăoară între mine și 2, între 
Mine și 3

Am și un defect, un păcat:
Iau în serios iarba.
Iau în serios leii,
Mișcările aproape perfecte ale cerului


Și-o rană întâmplătoare la mână
Mă face să vad prin ea,
Ca printr-un ochean,
Durerile lumii, războaiele.
Ce vreau eu? Mai nimic. Eu
vreau să fiu Eu
Vreau să fie
Eu
Mai nimic
Pur și simplu
Vreau să fiu pentru că fără
Mine nu se poate

EU

PS: Mulțumesc, Nichita, Pentru Ajutor!
2-3 I -1994


1992-11-16_LH


Muzica, numai atunci când o înțelegi cu adevărat, simți că faci parte din ea, că te-ai contopit cu ea. Și atunci, o bucurie imensă îți indundă întreaga fiinţă și îți dai seama că viața are un sens, că ai pentru ce trăi și chiar cel mai neânsemnat lucru își are rostul lui pe pământ. Să ne reamintim ce spunea Lucian Blaga, privitor la sufletul omenesc:
"Repetând experiența încercată cu muzica lui Bach și asupra altor exemple, se va vedea că orizonturile spațiale, care se rotesc prin mijlocirea muzicii, nu sunt totdeauna unul și același, ci foarte variate. În ce orizont spațial, interior scandat, trăiește sufletul uman, care-și spune astfel și în acest grai suferința?"

Ascultând OCTAVE am căzut de acord cu Emerson care acum aproape 150 de ani spunea: "Este de ajuns să privim chipul cerului și al pământului ca să ne potolim orice enervare și liniștindu-ne să ajungem la convingeri mai înțelepte". (Emerson Ralph Waldo - "Eseuri").
Deși nu-s decât un simplu muritor făcut din cenușă, Raza de soare consimte să coboare din înalt până în inima mea.

Pentru Octav, din partea unei admiratoare


1992-11-30_LH

Toți oamenii au visele lor, idealurile lor, dar mulți le-au abandonat pentru că s-au lăsat pradă stresului zilnic, vieții atât de monotone și n-au căutat să descopere MESAJUL. Totuși, dacă ar fi impulsionați, poate că vor reuşi să vadă lumea cu alți ochi, să vibreze împreună cu ea, să simtă acel ceva care înduioșează sufletul și acel ceva nu este decât IUBIREA. Iubirea adevărată este veșnică, nesfârșită, mereu la fel cu ea însăşi, este egală și curată, fără demonstrații violente, o poți vedea chiar cu părul cărunt, dar cu inima mereu tânără.


Muzica OCTAVE este "grăuntele de aur" din care derivă toate. Este UNICUL. Schopenhauer a preluat din mitologia indiană ceea ce a numit "voința de a trăi". Din "grăuntele de aur" apare acea lăuntrică tensiune de manifestare care se materializează în creație. DREPTATEA, ADEVĂRUL și IUBIREA - sunt noi - de când lumea, sau, cel puțin mai noi decât celelalte banalități care și-au pierdut spațiul și timpul.

În povestea de pe disc, spui așa: "Războiul se sfârșise ... Omenirea recăzuse în starea de animalitate ...". Citește versurile lui Bacovia, marele simbolist român și realizează corespondențele cu povestea ta. Iată versurile:

"Omul începuse să vorbească singur...
Și totul se mișca în umbre trecătoare
Un cer de plumb de-a pururea domnea
Iar creierul ardea ca flacăra de soare


Nimic. Pustiul tot mai larg părea...
Și-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt;-
Și-nvinețit de gânduri, cu fruntea în pământ
Omul începuse să vorbească singur..."


Bacovia este totuşi un poet pesimist, pe când tu iradiezi de optimism, optimism pe care-l transpui în muzica ta și prin muzica ta îl dăruiești altora.


Când am citit "Pendulul lui Foucault" - Umberto Eco, în primul volum, am găsit ceva "drăguț", despre piramide:

"Piazzi Smyth descoperă măsurile sacre și esoterice ale piramidelor în 1864. Baza lor este un pătrat a cărui latură măsoară 233 m. La origine înălțimea era de 148m. Dacă traducem în coți sacri egipteni, avem o bază de 366 de coți, adică numărul zilelor dintr-un an bisect. Pentru Piazzi Smyth, înălțimea înmulțită cu 10 la puterea a noua, dă distanța Pământ-Soare. 148 milioane km. Baza înmulțită cu lățimea uneia dintre pietre dă 365. Perimetrul bazei este de 931m. Impărțim la dublul înălțimii și avem 3,14. (adică Pi)" 

Nu-i așa că te-am plictisit?
Pe curând, dragă Octav


P.S. 


Dacă am fi picături,
N-am avea nevoie de lacrimi!...
Dacă am fi vorbe,
N-am avea nevoie de mărturisiri!...
Dar suntem oameni
Și avem nevoie de dragoste!...

"Deși lumea a fost creată pentru tine, nu te încrede în ea, căci așa fac cei înțelepți, mulți asemeni ție se duc și mulți alții vin la loc; fură-ți partea ta, câtă vreme n-ai ajuns tu însuți cel furat"

La Mulți Ani! Și la mai multe LP-uri
Lui Octav, cu ocazia împlinirii vârstei de 30 de ani.


1995-02-10_AndreiAndo

Către Dl. Octav Teodorescu

Ne bucurăm că viața muzicală românească dispune de personalități de talia D-voastră și totodată vă dorim în continuare succes și cât mai multe discuri vândute.

Arad 10 febr. 1995. Ziarul "Adevărul" Arad c. Andrei Ando

1993-03-27_Meda

Cluj, 27 martie 1993

Bună, Octav!

Mai întâi îți spun că la Cluj e iarnă din nou. Ieri și azi a nins aproape tot timpul. Nici măcar frig nu e, dar problema asta s-a rezolvat: nu-i frig afară, dar e frig înăuntru. Depinde, de fapt, cum i se pare fiecăruia.

Îti scriu azi, dar o să pun scrisoarea abia mâine, pentru că atunci sper să iau fotografiile de la developat.

Despre desene nu-ți scriu nimic pentru că eu nu dau aproape niciodată explicații în legătură cu ale mele. De obicei, cei cărora le arăt le înțeleg imediat sau în timp. Nici nu sunt eu atât de talentată încât să pot fi foarte subtilă.


Despre ultimul poate că o să-ți scriu.

Într-un fel mi-a fost ușor pentru că am avut povestea tot timpul în față. Titlurile pieselor sunt titlurile desenelor pentru că altfel n-ar fi avut sens.
Deci "Vesnicie" ...

La urma urmei cred că Egiptul și Sfinxul și Marea Piramidă e atemporal, e veșnic. Sau mai bine zis, Egiptul cu Sfinxul și Marea Piramidă este cea mai buna întruchipare a veșniciei. Perioada de timp în care Egiptul a ajuns ce este acum, este atât de mare încât pare o veșnicie. Apoi Marea Piramidă este, într-un fel, un apostol. Asta pentru că ne învață veșnicia. Sfinxul... să încercăm să-i înțelegem privirea și, mă întreb și eu, oare ce e înnăuntru?!

Și oamenii dacă vor și dacă încearcă pot deveni veșnici. Nu prin intermediul sufletului, nu. Omul poate opri timpul și se poate sustrage lui, întegrându-se timpului cosmic. Timpul cosmic corespunde, într-un fel, succesiunii celor patru anotimpuri. Oricât timp terestru, s-ar scurge, să zicem, de acum, anul viitor (terestru) va fi tot 27 martie, tot la ora 20:00, va fi tot noapte afară. Eu voi fi cu un an mai mare (fizic), dar psihic nimeni nu-mi poate impune asta.

Așa că ultimul desen l-am făcut mult mai ușor decât celelalte. Poate nu-i la fel de reușit, poate nici celelalte nu-s. Dar vezi, ceea ce omului i se pare de neatins e, totuși, atât de aproape de noi. Fiecare om poate fi veșnic chiar dacă timpul se scurge. Apusul, pentru că de fapt acolo e un apus, mie, îmi dă puterea de a spera că va mai urma ceva. Pentru că nimic nu se petrece, așa, singular, pe pământul ăsta, spre deosebire de răsăritul care mă întristează (începe ceva, dar se sfârșește). La urmă vin apusurile... De fapt n-am văzut nici un răsărit, afară de unul, la mare, dar timpul terestru se scurge prea puțin de la nașterea mea, ca să-mi înfățișeze ceva acel răsărit.

Cu speranța că nu te-am prea plictisit îți spun "Pe curând" și nu uita că oamenii sunt veșnici, fiecare are veșnicia lui, care este taina lui - taina lui cea mare.

P.P.P.S. Vineri l-am pus la poștă. Salut!

P.S. Tie-ți place galbenul, albastrul sau roșul?

P.P.S. Cred că joi o să pun scrisoarea. Tare-ncet se mai mișcă lumea pe-aici. Și la București tot așa e?!