Singurul

OCTAVE - SINGURUL - 1999 (nefinalizat)

1 : Singurul (4:02)
2 : Știu Totul ... Dar (3:40)
3 : Taina Vieții (3:33)
4 : Calea Adevărul Și Viața (3:06)
5 : Privire Spre Cer (3:38)


Toate cântecele compuse de Octavian Teodorescu alias Octave

click pe numele piesei sau al albumului pentru audiție



End Task! Programul se închise lăsând ecranul alb ca o foaie de hârtie neâncepută. Acum, când sunetele muzicii încetară să se mai reflecte în pereții studioului, liniștea din jur declanșă în conștientul lui o furtună de întrebări ce păreau fără răspuns. Nu înțelegea! Era
SINGURUL ! Era singurul de pe planetă care putea spune "ŞTIU TOT ... DAR" îndoiala începu să-i pătrundă în suflet precum apa surpă malul alunecos al unui râu ieșit din matcă. Tot șuvoiul de întrebări părea să se concretizeze din ce în ce mai pregnant într-una singură, esențială!

Începu sa se lumineze. Primele raze ale dimineții pătrunseră nestingherite prin hubloul cu filtru albastru al încăperii. Era singurul care avusese enorma voinţă să-și potolească setea de a ști la toate izvoarele cunoașterii și totuși ceva îi scăpase. O ecuație ce părea a fi cheia întregului sistem rămăsese nedezlegată. Gravitația întrebării începu să-i domine conștientul. Cum de-i scăpase ceva atât de important? Abia acum își dădea seama că de fapt lungul drum al cunoașterii trebuia să înceapă prin a-și pune această întrebare.


Degetele fugiră nervoase pe tastatură iar albul ecranului fu spart de literele întrebării: TAINA VIEȚII ? Programul colindă prin scanare inutil rețeaua. Răspunsurile de la toate serverele erau nesatisfăcătoare. Întrebarea mai stăruia încă pe fondul alb în timp ce își puse capul în mâini neputincios. Când dori să închidă computerul și să plece observă pe ecran, sub întrebare, câteva rânduri scrise cu niște caractere ciudate, pe care -culmea- le înțelegea. Era Răspunsul. O bucurie imensă amestecată cu un regret greu de înțeles îi inundă pentru moment toată ființa. Să fie oare atât de simplu? Parcurse în viteză cu gândul cunoașterea acumulată în cursul întregii sale vieți, și era într-adevar real. Totul se reducea aici. Dori să identifice sursa răspunsului dar rezultatul era mereu același: Neidentificat.

Următorul imbold fu acela de a spune tuturor prietenilor descoperirea. Începu să compună la repezeală un e-mail, dar observă că pe ecran în locul literelor obișnuite apar aceleași caractere ciudate. "E clar! S-a stricat" bâigui în sinea lui. Îsi luă geaca din cui și o zbughi pe străzi spre Academie. Totul i se părea altfel. Privea cu dezgust la forfota celor din jur care acum i se părea inutilă. Ajunse! Tastă datele personale pentru acces, dar pe ecran apărură aceleași caractere ciudate: "Acces interzis! Cod neidentificat!" apăru intermitent pe monitor. Ar fi trebuit să audă vocea gardianului automat, dar plumbul tăcerii pusese stăpânire pe auzul lui. In vârtejul entuziasmului ce-l cuprinsese, de abia acum realiză acest lucru.

Cu mâinile în buzunare și buimac, o luă acum înapoi pe străzi. Întâlni în apropiere câțiva cunoscuți. Se îndreptă nerăbdător spre ei, pentru a le spune vestea. Începu să le vorbească, dar aceștia îl priveau nedumeriți, neânțelegând nimic din ceea ce spune. Îi întoarseră spatele, zâmbindu-i toți peste umăr cu un aer compătimitor.

Trist, cu pașii grei, după o zi întreagă de umblat aiurea, se îndreptă spre ușa studioului. În capul scărilor apăru vecina, o bătrânică, fire curioasă, care din plictiseală de fiecare dată apărea să vadă cine a mai venit. O întrebă mereu cine l-a mai căutat. Se obișnuise cu ridicatul ei din umeri și cu răspunsul platonic: "nimeni". Acum părea că vrea să-i spună ceva, dar se mulțumi să-i urmărească murmurul buzelor și gesturile obosite ale mâinilor, din care nu întelese nimic.

Se așeză în fața ferestrei deschise, privind jocurile ultimelor raze ale zilei printre crengile copacilor jupuiți de vântul rece al toamnei târzii. O voce îndepărtată răsună în amorțeala ce puse stăpânire pe conștientul lui "Acum ești Singurul! Ești într-adevăr singurul muritor care știe tot. Dar această cunoaștere are un preț. Nu mai aparții decât fizic acestei lumi. Îți va fi greu să suporți această povară, dar trebuie să reziști. Viața ta de acum înainte nu mai are decât un singur sens. Și anume de a comunica celor din jurul tău Adevărul. Pentru aceasta ți s-a lăsat la îndemână o singură Cale!" Mesajul se întrerupse brusc, lăsând să plutească asemeni unui ecou doar trei cuvinte din întreg conținutul: "CALEA, ADEVĂRUL ȘI VIAȚA" Unde mai auzise asta? Îi suna atât de cunoscut. Calea?... Calea? Adevărul și Viața le știa. Dar care era Calea? Umbra sumbră a tăcerii se așternu din nou în jurul lui. Își ridică PRIVIREA SPRE CER uitându-se la șirurile de rațe sălbatice înghițite rând pe rând de linia din ce în ce mai obscură a orizontului. Păcat! Nu avea sa le mai audă niciodată țipătul.

Afară era deja întuneric, bolta fiind plină până la refuz de cioburile sclipicioase ale constelațiilor. Nu se mai sătura privindu-le. Era totuși frumoasă Viața! Dar tristă... Acum din ce în ce mai tristă. Era oare mai bine să nu fi știut Adevărul? Dar Calea? Care era Calea? Întoarse capul și privirea i se opri pe monitor. Pe el zăcea înghețată o partitură neâncepută. Se apropie cu emoție și totuși neâncrezător de computer. Cheia sol... și apoi notele. Se așterneau pe portativ ca o apă când liniștită când învolburată. Termină câteva rânduri iar apoi apăsă nerăbdător tasta Start. Armoniile umplură încăperea părând să-și croiască drum prin fereastra deschisă și printre crengile copacilor către sclipirea rece și îndepărtată a stelelor. O undă de fericire asemănătoare unui fascicol laser îi apăru în privire. Găsise Calea! Cu siguranță era singura care îi rămăsese: Muzica. Peste ea se suprapuneau acum din tavan bătăile nervoase ale vecinei în timp ce semnalul optic al soneriei se aprindea haotic. Se duse la ușă. Un prieten vechi trecuse să-l vadă. Fără să scoată un cuvânt, acesta se așeză, părând vrăjit de ploaia de sunete. Din zâmbetul lui citi că ar înțelege. Oare?


Toate acestea au fost imaginate de Octavian Teodorescu alias OCTAVE, în anul 1998